Scrisoarea unei sibience, văduvă în urma Revoluţiei din 89

Știri de Sibiu, 18.12.2015

Ana Onişor, văduva eroului martir Traian Onisor, împuscat în timpul evenimentelor din Decembrie 1989 de la Sibiu, lansează o scrisoare deschisă către politicieni prin care îşi exprimă regretele şi dezămagirile trăite în ultimii 26 de ani.

Sibianca spune că demersul a fost făcut “cu speranţa ca, măcar acum, în cel de-al 12-lea ceas, vor întelege ceva din sacrificiul celor care si-au pierdut viata in decembrie 1989”.

Scrisoare deschisă
Mă numesc Onișor Ana Mihaela și sunt văduva eroului martir Traian Onișor, împușcat în timpul evenimentelor din Decembrie 1989 de la Sibiu. De 26 de ani, viața mea înseamnă drumuri lungi spre cimitir, lacrimi care nu vor seca niciodată, durerea copiilor mei care nu și-au cunoscut tatăl, un șir lung de decembrie în care noi, în loc să sărbătorim, ajungem în fața unor pietre reci, cu sufletele împietrite de durere.

La 26 de ani de la Revoluție, am ales să-mi strig public nemulțumirea, pentru că toate demersurile făcute până acum către autorități au fost în zadar. Cei responsabili uită sau pretind că uită că dacă astăzi trăim într-o Românie liberă acest lucru se datorează în primul rând celor care, acum 26 de ani, au ieșit în stradă fără să se gândească la nimic altceva decât la faptul că vor o viață mai bună pentru noi toți laolaltă. Uită că libertatea se datorează celor care au fost grav răniți la Revoluție, dar nu s-au plâns niciodată, convinși fiind că gestul lor a însemnat, pentru noi toți, o nouă șansă. Uită că această libertate se datorează miilor de luptători ai Revoluției și celor care și-au pierdut în Decembrie 1989 tați, soți, soții, prieteni.

La 26 de ani de la Revoluție noi, toți cei care am pierdut atunci oameni dragi, toți cei care am ieșit în stradă cu credință și speranță, ne întrebăm dacă cei care conduc această țară au înțeles ceva din ce s-a întâmplat atunci. Pentru că,  dacă ar fi fost așa, nu ar fi dat legi strâmbe, nu am fi avut o țară plină de infractori, nu ar fi plecat copiii noștri unul câte unul la mii de kilometri distanță în  căutarea unei vieți mai bune, nu am fi murit cu zile în spitale, nu ne am fi uitat în urmă întrebându-ne pentru ce au murit de fapt dragii noștri.

Aș vrea să-i întreb public pe domnii parlamentari pe care noi îi întâlnim o dată pe an, la comemorări, și o dată la 4 ani, când își aduc aminte de noi căutând votanți, dacă s-au pus vreodată în locul văduvelor, a părinților care și-au pierdut copii, a copiilor care nu și-au cunoscut părinții. Dacă s-au întrebat vreoda
tă cum se descurcă, ce sprijin au de la statul român, dacă au stat de vorbă cu un singur revoluționar adevărat înainte să ciuntească legi și să decidă ei, care n-au cunoscut niciodată dramele acestor oameni, ca merge și așa, că se descurcă oricum.

Sunt vicepreședinte al unei asociații de revoluționari, Asociația Urmașilor de Eroi Martiri Sibiu, și în fiecare zi port cu mine nu doar drama mea ci și dramele tuturor celor care trec pragul asociației, care a rămas, pentru cei mai mulți, singurul punct de sprijin și singurul loc unde găsesc înțelegere adevărată.

În decembrie 1989 aveam 26 de ani, o viață înainte și foarte multe vise. Din 22 decembrie 1989, când soțul meu a fost împușcat, nimic pentru mine nu a mai fost, niciodată, la fel. Am crescut doi copii care își cunosc tatăl doar din fotografii și din poveștile pe care eu le spun, de fiecare dată, izbucnind în lacrimi. Eu personal nu mai am, astăzi, foarte multe așteptări pentru mine, dar am încă speranță pentru copiii mei și pentru viitorul lor.

De aceea vă rog, domnilor care conduceți această țară, uitați-vă și către noi. Uitați-vă bine, ascultați -ne și faceți ceva! Pentru că, dacă nu faceți ceva, mi-e frică de faptul că va veni o zi în care eu și copiii mei vom povesti că am pierdut un soț, un tată și-o viață și le-am pierdut degeaba. Priviți situația noastră ca oameni, nu ca politicieni și faceți pentru noi ce ce ați fi vrut să facă alții pentru voi”, Onișor Ana Mihaela.




Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Un Răspuns

  1. […] ,,Mă numesc Onișor Ana Mihaela și sunt văduva eroului martir Traian Onișor, împușcat în timpul evenimentelor din Decembrie 1989 de la Sibiu. De 26 de ani, viața mea înseamnă drumuri lungi spre cimitir, lacrimi care nu vor seca niciodată, durerea copiilor mei care nu și-au cunoscut tatăl, un șir lung de decembrie în care noi, în loc să sărbătorim, ajungem în fața unor pietre reci, cu sufletele împietrite de durere. La 26 de ani de la Revoluție, am ales să-mi strig public nemulțumirea, pentru că toate demersurile făcute până acum către autorități au fost în zadar. Cei responsabili uită sau pretind că uită că dacă astăzi trăim într-o Românie liberă acest lucru se datorează în primul rând celor care, acum 26 de ani, au ieșit în stradă fără să se gândească la nimic altceva decât la faptul că vor o viață mai bună pentru noi toți laolaltă. Uită că libertatea se datorează celor care au fost grav răniți la Revoluție, dar nu s-au plâns niciodată, convinși fiind că gestul lor a însemnat, pentru noi toți, o nouă șansă. Uită că această libertate se datorează miilor de luptători ai Revoluției și celor care și-au pierdut în Decembrie 1989 tați, soți, soții, prieteni. La 26 de ani de la Revoluție noi, toți cei care am pierdut atunci oameni dragi, toți cei care am ieșit în stradă cu credință și speranță, ne întrebăm dacă cei care conduc această țară au înțeles ceva din ce s-a întâmplat atunci. Pentru că,  dacă ar fi fost așa, nu ar fi dat legi strâmbe, nu am fi avut o țară plină de infractori, nu ar fi plecat copiii noștri unul câte unul la mii de kilometri distanță în  căutarea unei vieți mai bune, nu am fi murit cu zile în spitale, nu ne am fi uitat în urmă întrebându-ne pentru ce au murit de fapt dragii noștri. Aș vrea să-i întreb public pe domnii parlamentari pe care noi îi întâlnim o dată pe an, la comemorări, și o dată la 4 ani, când își aduc aminte de noi căutând votanți, dacă s-au pus vreodată în locul văduvelor, a părinților care și-au pierdut copii, a copiilor care nu și-au cunoscut părinții. Dacă s-au întrebat vreodată cum se descurcă, ce sprijin au de la statul român, dacă au stat de vorbă cu un singur revoluționar adevărat înainte să ciuntească legi și să decidă ei, care n-au cunoscut niciodată dramele acestor oameni, ca merge și așa, că se descurcă oricum. Sunt vicepreședinte al unei asociații de revoluționari, Asociația Urmașilor de Eroi Martiri Sibiu, și în fiecare zi port cu mine nu doar drama mea ci și dramele tuturor celor care trec pragul asociației, care a rămas, pentru cei mai mulți, singurul punct de sprijin și singurul loc unde găsesc înțelegere adevărată. În decembrie 1989 aveam 26 de ani, o viață înainte și foarte multe vise. Din 22 decembrie 1989, când soțul meu a fost împușcat, nimic pentru mine nu a mai fost, niciodată, la fel. Am crescut doi copii care își cunosc tatăl doar din fotografii și din poveștile pe care eu le spun, de fiecare dată, izbucnind în lacrimi. Eu personal nu mai am, astăzi, foarte multe așteptări pentru mine, dar am încă speranță pentru copiii mei și pentru viitorul lor. De aceea vă rog, domnilor care conduceți această țară, uitați-vă și către noi. Uitați-vă bine, ascultați -ne și faceți ceva! Pentru că, dacă nu faceți ceva, mi-e frică de faptul că va veni o zi în care eu și copiii mei vom povesti că am pierdut un soț, un tată și-o viață și le-am pierdut degeaba. Priviți situația noastră ca oameni, nu ca politicieni și faceți pentru noi ce ce ați fi vrut să facă alții pentru voi”. (sursa: Știri de Sibiu) […]